Verdele de rămas bun

Din poienele uitării, iarba nopții tot mai mult
și mai mult, din altă vreme,
și mai stins din partea stângă
s-a ascuns foșnind sub praguri și
sub somn de toamnă lungă.
Cu ochi verzi, din verde frunza
Verdele de ramas bun

Și, trecându-mi iar câmpia peste coaste-n astă seară,
iar fântâna – peste ochii plini de cețuri și de ploi,
tu, râzând, te-ai strâns din colburi și mi-ai înțeles chemarea
anilor de dinainte, anilor de dinapoi.
Hai! ai zis, vara e- aproape
și cireșele-s în frunze
bântuindu-ți amintirea pașilor pierduți prin fân,
melcii urcă pe mătasea florilor mustind de apă
și pe putredele scânduri
spijinite de un prun;

Ochii tăi tot țes izvoare
din potoape de lucernă,
greierii pictează îngeri peste fuste de bătrâne
adunându-te din crudul
verde. Verde fără timp,
cu nesaț de flori înalte și de tot ce nu rămâne
Hai, să-ti pun din nou pe brațe,
ca pe-un prunc de lapte dulce,
neîntâmplatul anotimp!

Dacă noaptea mă îndură să mai urc pe pragul verii,
pașii mei îi leg cu iarbă, ca din tine să-mi adun
ca o purpură flămândă,
sub potecile din talpă, sub târziul tău de humă,
verdele de rămas-bun.