Te iert

de Camelia Radulian

Te iert că m-ai iubit ca pe-un popas
de lungi tăceri
și vremuri dispărute
Asemeni lor și eu,
cu vorbe mute,
te iert că m-ai iubit de bun rămas.
Ca o absență-n care crește fum,
mințind frumos,
te mai aud prin semne,
când timpul cerne vise peste perne;
te iert că ești în ieri,
și nu acum.
Te iert c-ai vrut să uiți și să te pierzi
de dorul Ei
pe toamne de hârtie
Ea te chema, prin fum de poezie,
Eu te pierdeam
prin frigul din livezi.
Fiind doar cimitir
al altor vremi
care s-au stins demult,
dar nu ți-au fost
nici de ajuns,
nici plinul unui rost,
Te iert tăcut,
pe umbre de licheni.
Cum nu de noi scria
pe înserări
în gândul tău, când îl simțeam ades,
te iert de frigul Ei,
dar, mai ales,
de teama mea te iert,
prin disperări
că vei uita și-acest poem de lut,
care-am ajuns,
sub larma unor pluguri
crestând cu dor,
pe talpa unor juguri
iubirea ta, sfârșit fără-nceput.
Te iert că m-ai iubit suav și vag,
încercănat și tandru ca o vină
că nu sunt Ea,
că Ea n-o să revină;
Te iert din frunza
ultimului fag.
Iertări învinse cer, știind că totuși
nicicând n-ai fost fost aici,
nici când șopteai
cu glas scăzut,
-nu mie îmi spuneai
poeme de alint
pe scrum de lotuși.
Din rana mea, cu mână de mătase
îți mângâi jalea
de-a o fi pierdut
printre femei
cu nume neștiut,
în care o tot cauți,
bătând la case…

Share

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *