Oamenii pe care îi duc în suflet

Oamenii pe care îi duc în suflet
de Camelia Radulian

Oamenii pe care îi duc în suflet abia dacă mai există. Au haine cu miros de naftalină și ochi foarte cuminți, cu iriși tulburi, aproape orbi. Sunt bătrâni. Fără speranță de bătrâni. Tremură. Dacă sunt de la țară, au mâini mari cât lopețile de demult, și atât de noduroase și aspre, că mângâierea lor agață mătasea din rochiile nepoatelor. Bătrânii aceștia se uită la tine ca la icoană, iar când pleci, te îmbrățișează ca pentru utima oară și te petrec cu privirea până când dealul pe care le stau casele scălâmbe e înghițit de marea depărtare.
Dacă sunt de la oraș, au degete subțiri și dureros de palide. Aproape transparente. Și un tremur ușor al capului. Și dantele spumuite prin fiecare ungher al casei. Și o tandrețe cât o țară de îngeri, în fiecare gest. Și o bibliotecă imensă, care absoarbe lumina camerei mirosind a flori presate și a ulei de trandafir. Bătrânii aceștia citesc încă poezie seara și beau ceai de iasomie îndulcit cu miere de salcâm.

Mi-e cumplit de teamă că vor muri cu toții, înainte ca eu să apuc să suport zilele acestei lumi fără de ei. Înainte ca eu să apuc să-i uit…

Share

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *