Oamenii pe care îi duc în suflet
de Camelia Radulian
Oamenii pe care îi duc în suflet, abia dacă mai există. Au haine cu miros de naftalină și ochi foarte cuminți, cu iriși tulburi, aproape orbi. Sunt bătrâni, fără speranță de bătrâni. Tremură.
Nu fiindcă eu îi privesc printr-o prismă afectată și patetică, ci fiindcă există tremur și există bătrânețe, și miros de pipi, și părăsire, chiar dacă ai în casă un lighean de tablă veche în care să te speli, și un motan galben care ți se freacă de picioare și mănâncă pesmet.
Dacă sunt de la țară, oamenii pe care îi duc în suflet au mâini mari cât lopețile, și atât de noduroase și aspre, că mângâierea lor agață mătasea din rochiile nepoatelor.
Bătrânii aceștia se uită la tine ca la icoană, iar când pleci, te îmbrățișează ca pentru utima oară și te petrec cu privirea până când dealul pe care le stau casele scălâmbe e înghițit de marea depărtare. De acel departe în care ei nici nu se știe dacă au ajuns cândva. Și, oricum, nu vor ajunge.
Dacă sunt de la oraș, oamenii aceștia au degete subțiri, cu o paloare de ceară, se pot rupe ca nuielele dacă le strângi prea tare. Sau dacă le dai să care sacoșe cu două kilograme de cartofi, 200 de grame de parizer, 4 ouă și două felii de șuncă de Praga. Și un pic de cafea, doar un pic, cât să facă un caimac pufos și să umple apartamentul mic de iluzia unui vals. Degetele lor, nu știu de ce, sunt aproape transparente. Vezi prin ele oase subțiri, vene albastre și stilouri cu penițe de aur. Oamenii aceștia au mereu un tremur ușor al capului. Și dantele spumuite prin fiecare ungher al casei. Și o tandrețe cât o țară de îngeri, în fiecare gest. Și o bibliotecă imensă, care absoarbe lumina încăperilor lor mirosind a flori presate și a ulei de trandafir.
Bătrânii aceștia trec strada încet, se scurg blajini și demni pe lângă ghenele de gunoi ale cartierelor, au eșarfe la gât, batiste în poșetele boțite, poartă pălării din 900 toamna și, seara, la o lumină economică, citesc încă poezie și beau ceai de iasomie îndulcit cu miere de salcâm.
Nu fiindcă eu îi privesc printr-o prismă afectată și patetică, ci fiindcă există tremur și există bătrânețe, și miros de pipi, și părăsire, chiar dacă ai în casă un lighean de tablă veche în care să te speli, și un motan galben care ți se freacă de picioare și mănâncă pesmet.
Dacă sunt de la țară, oamenii pe care îi duc în suflet au mâini mari cât lopețile, și atât de noduroase și aspre, că mângâierea lor agață mătasea din rochiile nepoatelor.
Bătrânii aceștia se uită la tine ca la icoană, iar când pleci, te îmbrățișează ca pentru utima oară și te petrec cu privirea până când dealul pe care le stau casele scălâmbe e înghițit de marea depărtare. De acel departe în care ei nici nu se știe dacă au ajuns cândva. Și, oricum, nu vor ajunge.
Dacă sunt de la oraș, oamenii aceștia au degete subțiri, cu o paloare de ceară, se pot rupe ca nuielele dacă le strângi prea tare. Sau dacă le dai să care sacoșe cu două kilograme de cartofi, 200 de grame de parizer, 4 ouă și două felii de șuncă de Praga. Și un pic de cafea, doar un pic, cât să facă un caimac pufos și să umple apartamentul mic de iluzia unui vals. Degetele lor, nu știu de ce, sunt aproape transparente. Vezi prin ele oase subțiri, vene albastre și stilouri cu penițe de aur. Oamenii aceștia au mereu un tremur ușor al capului. Și dantele spumuite prin fiecare ungher al casei. Și o tandrețe cât o țară de îngeri, în fiecare gest. Și o bibliotecă imensă, care absoarbe lumina încăperilor lor mirosind a flori presate și a ulei de trandafir.
Bătrânii aceștia trec strada încet, se scurg blajini și demni pe lângă ghenele de gunoi ale cartierelor, au eșarfe la gât, batiste în poșetele boțite, poartă pălării din 900 toamna și, seara, la o lumină economică, citesc încă poezie și beau ceai de iasomie îndulcit cu miere de salcâm.
Mi-e cumplit de teamă că vor muri cu toții, înainte ca eu să apuc să suport zilele acestei lumi fără de ei. Sau înainte ca eu să apuc să-i uit…
Camelia Radulian