LUA-TE-AR DRACU, TAMARA!

Adu-mi sticla mea cu iluzii, femeie, să mă îmbăt din nou, să uit cum treci ca o vacă bătrână prin casa noastră de praf, cum îți atârnă ștreangul cărnii în jurul oaselor fără putere, cum gâfâi mergând și te ții cu mâna de inimă, urâto, uite cum te reverși cu riduri cu tot peste toate zilele mele de doliu, în care nu pot să cred că ai avut nerușinarea să pleci și să mă lași nimănui, pradă singurătății, rană curgând în ochii sălbatici ai vinului, duhoare cicălitoare ce ești, jigodie falsă, când îmi spui că nu mai poți, că ți-e greu, cu picioarele tale umflate cu tot, cu fața ta buhăită de plâns și de dureri înghițite, cu izul tău de medicamente stătute și cu florile tale din glastre, Tamara, cu prăjiturile tale mirosind a vanilie și a mângâiere de mamă, că nici loc nu mai aveam prin casă de atâtea borcane cu dulceață de fragi și de broderii cu volane, de porcării de femeie naivă, când vinul meu curgea bărbătește pe scări și tu îți treceai mâna prin părul meu de stăpân și mă întrebai ce mă doare, de parcă nu ar fi fost de ajuns că nu mi-era de ajuns viața asta scârnavă, în care te-am pierdut, neavându-te niciodată, femeie, Tamara, măcar când te-am luat aveai pielea întinsă și albă ca pergamentul, mi-era și teamă să te ating cu bolovanii mâinilor mele de om, cum dracu s-a făcut că nu m-ai iubit până la țipăt niciodată, niciodată, așa cum am auzit că fac toate femeile lumii, pe mine, bărbat, mai bărbat ca toți bărbații timpurilor, căruia ar fi trebuit să i te pleci în genunchi, în delir de plăcere, că eram Dumnezeul cărnii tale de crini și de izmă, prin care curgea indiferența mea beată, de fiecare zi, Tamara, adu-mi sticla de vin să uit gustul tocănițelor tale aburinde, scaunul pe care nu mai stai și nu vei mai sta niciodată, patul în care nu-ți mai tragi sufletul din ceața păgână a uitării, pumnul meu strivit de pereți, ușile trântite cu scrâșnet, când mă priveai ca o scorpie bătrână din spatele uriașei tale însingurări și îmi spuneai să mă ia dracu de nenorocit, cu băutura mea cu tot, cu viața ta croșetată din nimicuri, cu bucuriile tale mărunte că ți-au crescut cozonacii și copiii îți vin de pe drumuri, deși știi că și în fața lor tu ești doar un nimic , o proastă care ar trebui să sufere robotind, să ne săturăm noi, cu toții, iar tu să zaci împăcată de fericirea noastră, să fii măcar frumoasă și mai puțin tristă, să nu ne mai încurci cu părerile tale, cu inima ta sfâșiată de șacali nevăzuți, cu mâinile tale umflate și smochinite, așa cum stai acum, liniștită și palidă, tăcută și iertătoare, îmbrăcată în lumânări și în flori de salcâm, cu ultima ciorbă gătită în frigider, pe care nu îndrăznesc s-o ating, să nu se termine visul că ai fost în toată viața mea, Tamara, și din carnea ta am copii și nu ți-am luat niciodată un trandafir și nici cuvinte tandre nu ți-am spus, iar acum sunt al nimănui, cu florile tale din glastră cu tot, udate cu zaț de cafea, pe care eu nu voi ști niciodată să le iubesc și de care nu voi ști vreodată să mă ating, și cu vinul meu tulbure în care te strig și te urlu și nu te mai găsesc, tăvălindu-mă ca un vierme în mirosul tău de tămâie și de sfârșit de aprilie, lua-te-ar dracu, sufletul meu, sfâșierea mea albă, femeia mea pierdută, Tamara…