EU SUNT MIRA…

O vedeam adesea, cuibarita de frig langa acelasi trunchi de copac, cu genunchii stransi la gura si cu capul ascuns intre maini. Murmura cuvinte numai de ea stiute, care se amestecau cu fosnetul frunzelor de toamna si se duceau pana hat! departe, luate de vant, se izbeau de portile caselor si plecau mai apoi pe mahalaua ingusta, lipindu-se de pietrele peste care nu pasea decat singuratatea.

La inceput, radeam. Ma opream in drum, la cativa pasi de ea, sub bura marunta si piezisa, incercand sa inteleg noima sirului ei de cuvinte aspre. Nu intelegeam nimic, si, cu cat intelegeam mai putin, cu atat ma bucuram mai tare.Chicoteam singura, iar ploaia imi curgea pe gura si pe rasul de copil naiv.

Oamenii treceau departe de ea, totdeauna foarte departe, sau o haituiau din locurile ei de pripas, cu blesteme.

Mira era spectacolul meu secret, bucuria mea vinovata ca pot savura in voie neputinta unui om mare, prins in ghearele nebuniei.

Nu imi era mila, nu stiam pe atunci ca prabusirea poate sa bantuie prin lume. Uneori o provocam, aruncand peste ea cu frunzele putrede de sub copac, pana cand parul ei naclait, de culoarea cenusii, nu se mai vedea aproape deloc. Era ca un morman de carne, trente si frunze, pitit la radacina singurului ei prieten, copacul. Uneori le scutura maraind, fluturand amenintator in aer niste maini slabanoage, alteori adormea asa, acoperita de crengi si de tarana. Parca se aseza linistea peste lumea ei tulbure. Parca incremenea timpul. Parca se vindeca. Ofta prelung si adormea somn adanc, iar spectacolul meu se termina inainte de a incepe, pentru ca, oricat as fi incercat mai apoi sa o tachinez, odata adormita, Mira nu se mai trezea prea devreme din somn.

Verile, ratacea desculta prin praful drumului, starnind cu pietre si sudalme cainii atipiti pe langa case, ori bantuia fara tinta prin padurea de pe malul Gilortului, mereu cu o tigara uitata in coltul buzelor, mereu bombanind si blestemand, cu capul in piept, incruntandu-se de amintiri numai de ea stiute, ori hohotind intr-un ras sinistru.

O urmaream din umbra, ascunzandu-ma dupa copaci, privind-o cum se lasa in genuchi si cum lovea pamantul cu pumnii, urland cu atata sfasiere, incat ecoul tipatului ei dadea ocol de doua ori vailor si se intorcea ca o prabusire prin paduri. Ma cutremuram! “Sa nu pleci niciodata singura pe malul apei! Sa nu pleci!” Copilaria mea a fost bantuita mereu de aceasta porunca, pe care am incalcat-o de cate ori s-a putut, cu spaima de moarte, dar si cu o irezistibila sete de a privi de aproape spectacolul ingenuncherii unui om viu.

Pana cand, intr-un an, am vazut-o pe Mira, pentru prima oara, altfel. Avea parul complet alb. I-am vazut santurile adanci de pe frunte si ochii de un verde putred, deasupra unor cearcane prin care n-a mai trecut niciodata lumina. I-am vazut mainile pline de rani vechi si trupul putin, tremurator, slab si nesigur. Sub acelasi copac sub care o vazusem prima oara.

M-am apropiat incet de ea, iar ea s-a ghemuit ca un caine speriat, privind in jur, ca si cum de trupul ei s-ar fi apropiat o lovitura de secure. I-am intins mana si i-am soptit, pentru prima data, numele : “Mira”… S-a incruntat, mi-a tintuit brusc privirea, cu ascutisul unei lame de cutit.

Prin albul ochilor ei sticlosi treceau vene sangerii. Intre noi era un singur pas, poate nici atat. Ii auzeam respiratia sacadata si ii simteam mirosul greu, salbatic. Ii simteam incordarea si bezna din adancuri. Mana mea tremura la doar o atingere de mana ei. Am soptit din nou : “Mira?” Si i-am atins incet mana, ca si cum nu eu, ci o frunza s-ar fi ratacit pe pielea ei, niciodata mangaiata de mana de om.

O priveam in ochi cu spaima,simtind nevoia sa o caut si sa o gasesc prin noaptea in care ii bantuiau gandurile. Si-a tras repede mana de sub arsura mainii mele si a privit-o cu o uimire de dincolo de lume, apoi, incet, incet de tot, si-a pus capul pe mana mea, a mangaiat-o cu obrajii ei stafiditi si a inceput sa o legene, ca pe un prunc.

“Eu sunt Mira. Eu sunt Mira. Eu sunt Mira…” repeta soptit, ca pentru sine, cu o sfasiere care mi-a inghetat sangele si a infiorat aerul toamnei de langa noi. Parea obosita. Era obosita…

Vantul picura prin crengi, amestecandu-se cu soaptele ei ratacite. Incremenisem intr-un tablou de spaime si de mila infinita, dar nu indrazneam nici macar sa respir, de teama sa nu-i tulbur visul ca e mama. Nu stiu cat sa fi trecut…

Intr-un tarziu, mi-a asezat cu sfiosenie mana pe pamant, a cules de pe jos cateva frunze si a inceput sa le ploua peste mana mea, pana cand a ingropat-o complet.

Apoi, s-a ridicat incet si s-a indreptat schiopatand spre drum, ca si cum nu as fi fost acolo, ca si cum nu m-ar fi vazut niciodata, si ca si cum niciodata vreun om nu ar fi traversat hotarele lumii ei insingurate. Am strigat-o din nou:“Mira!”, iar prin aerul umed am reusit sa aud, departadu-se, aceleasi cuvinte stinse, de o sfasiere nepamanteana: “eu sunt Mira, eu sunt Mira, eu sunt Mira…”