Dansează, domnule, dansează…

Dansează, domnule, dansează…
de Camelia Radulian

Sărut mâinile, domniță! Sărbători fericite! Să vă dea Dumnezeu sănătate! – spuse aerului din urma ei, deşi ea zăbovise în faţa lui puţin, doar cât o bătaie de aripă în zumzetul ostenit al peronului dintr-o gară din sud. Mototoli hârtia de un leu în buzunarul întărit de frig şi calculă din nou. Acum am fix treij’ de lei. Fix! Doamne-ajută!

O să vină şi trenul de şase, nu mai stau, e beznă, mă duc, mi-e frig, mi-e atât de frig şi mi-e foame, du-te, milogule, du-te unde n-ai unde, îşi zise, prelingându-şi paşii şchiopătaţi pe lângă scările soioase, ţinând în mâna dreaptă vioara veche, lipită cu scoci, şi stânga în buzunar, strângând în pumn comoara de mărunţiş a unei zile de duminică, înainte de Ajun, în frigul crâncen al unei seri de iarnă, împleticindu-şi paşii cu vântul care muşca razant cu pământul exact din tenişii lui sparţi, amestecându-şi tremurul cărnii slăbănoage cu zimţii unei pulberi de gheaţă, dusă de viscolul acelei ore tulburi prin gândurile lui învălmăşite, ca şi cum nişte fluturi orbi s-ar fi lovit de becurile felinarelor şi ar fi murit înainte de a-şi fi încălzit aripile, uite cum flutură vântul paltonul ei lung, până la mine îi vine parfumul, o femeie şi ea, atât, o femeie, poate are şi ea păcate de iertat, poate are dureri de uitat, poate că încă n-a părăsit pe nimeni şi poate că bărbatul ei o aşteaptă acasă, cum aş fi putut şi eu să o aştept pe Tamara mea, azi mi-a mers bine, treij’ de lei în cap, treij’ de lei, câteva sticle întregi pot să-mi iau, îi dau şi ţiganului, îl pun să-mi cânte la ureche, da’ cine mai moare azi? – auzi cum se apropie sirena aia? – cred că urlă cam pe la marginea oraşului, parcă nu se mai loveşte de nimic sunetul, nici de copaci, nici de blocuri, de nimic, da, cred că urletul ăsta mătură acum toată câmpia, hmmm…să mori pe frig şi să sape groparii în pământul ăsta ca sticla, Doamne ce ţi-e şi viața, mă duc şi eu tot aşa, tot aşa ca trenul ăsta de şase, gata, au coborât toţi, azi a fost lume multă pe trenuri, vin sărbătorile, lumea se vântură prin lume, lumea e bună, lumea e miloasă, amărâtule, numai să nu fie iarnă, Doamne, pământul e tare, se sapă greu, de parcă pe tine ar avea cine să te ducă la groapă, vagabond nenorocit, numai ea de-ar afla, numai Tamara mea de-ar veni într-o zi de primăvară, aşa cum venea ea prin salcâmii aia înfloriţi, mai ştii? Nu venea, alerga, parcă era o cerboaică de lumină albă, şi râdea cu ochii ăia ai ei frumoşi şi prelungi, prelungi ca noaptea asta în care am bani să beau… Şi o să beau… Şi poate că ar plânge măcar puţin, măcar puţin de tot dacă ar şti că numai ea mi-a mai rămas în putregaiul ăsta din piept… dar ce folos aş mai avea?

Şi ce folos am? Ce folos am, Doamne? Ce străzi pustii, de parcă în gară s-a înghesuit azi tot oraşul, ca la un priveghi…Nu mai e mult din ziua asta, e-atât de frig acum, e mai frig ca ieri, o să beau toată noaptea, până o să mă cruţe durerea şi o să mă prefac iar într-o groapă de zoaie în care poţi să scuipi şi tu, şi tu, şi tot oraşul ăsta care îmi spunea domn-profesor, pe vremuri, când mâinile mele nevrednice îi mângâiau ei părul răvăşit după somn, iar ea tremura de atâta dragoste, nu vă mai uitaţi cu atâta scârbă la mine, Doamnă, nu vă temeţi, nu dau în cap, nu fur, eu doar pângăresc străzile dumneavoastră impecabile cu mirosul meu de hoit şi de păcătos ce sunt, eu cânt, Doamnă, cânt şi nu mi-a rămas decât nebunia în care Tamara mea încă doare, cum vă doare şi pe dumneavoastră că aţi pierdut programarea la coafor, sau mai ştiu eu ce alte nimicuri sublime, sau că oaspeţii vă vor vedea aşa cum sunteţi, de fapt, Doamnă, o femeie mai frumoasă decât vă puteţi imagina că aţi văzut vreodată, ştiţi, ar trebui să cădeţi în genunchi de atâta frumuseţe câtă v-a dat viaţa, iar mie mi-e tot la fel de frig și de beznă şi parcă și mai foame, și până şi sunetul salvării s-a dus dracu în câmpia de la marginea oraşului, iar Bebe-ţiganul cred că e deja afumat şi o să înceapă să joace pe mese până să apuc eu să-mi cumpăr un colţ de pâine, şi dumneavoastră, Domnule, bunul meu Domn, nu daţi cu piciorul, o să plec, mă scuzaţi, nu fur, dar colindele copiilor se aud aşa de frumos prin perdelele ferestrei dumneavoastră, nu vreau să va necăjiţi tocmai în noaptea de Ajun pentru un stârv ca mine, eu mă duc s-o beau pe Tamara mea în cârciuma aia de la capătul de jos al mahalalei, acolo, în beznă, vedeţi?, unde câinii urinează pe ziduri laolaltă cu boschetarii şi cu toţi cuțitașii oraşului, prietenii mei la fel de putrezi și de pierduţi, şi unde, ştiţi, după primele pahare de vin, mă năpădesc niște trandafiri nemaivăzut de frumoși, de înalţi şi de liberi, mai roşii ca sângele, vă jur, mă năpădesc aşa, de la tălpi până la creştet, Domnul meu, iar Tamara mea dansează toată noaptea prin larma aia de câini ai nimănui, prin fum de țigară şi prin trandafirii ăia ca sângele de roşii… Dansează, domnule, dansează…

 

Share

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *