Am așteptat să vină noaptea mai repede

”– Fă, fată, fă, scoal’ în sus, că vine popa cu Iordanu’!  Dă fuga și dă cu apă pe ochi, că mă faci de râsu’ lumii! Scoal’, fă! N-auzi?”
Trăgea, biata, de macatul aspru ca rogojina, iar eu trăgeam de el înapoi peste ochi.
”– Lasă-l, maică, că mai are până ajunge la noi! Mă scol io!”

Mirosea în casă a naftalină și a cenușă de brad. Maica era toată un foșnet și o prăpastie. Parcă o văd.

”Da’ nesimțită te-a făcut tac-to, fă, nu sameni deloc cu noi! Te-ai aruncat în neamu’ lor de prăpădiți!”

Nu pierdea niciodată ocazia să-l boscorodească pe tata, mai ales că tata era ateu convins, ”trufaș” – zicea ea, fost brigadier șef pe nu știu ce șantier. Rar, rar de tot, când se întâmpla să mai ajungă cu mama prin cătunul ei,  îi vorbea de sus, ea așa simțea, cu țigara mai mereu aprinsă prin odăile ei aerisite, iar asta o scotea din minți. ”Te-a fumat necuratu’, mă! de tot te-a fumat! Uite cum se râde de tine când te vede cu mahoarca aia în gură!”

”– Lasă-mă, maică, să dorm! Lasă-mă dracu cu popa matale!” -mă smiorcăiam, încercând să înduplec ceea ce era de neînduplecat, credința  în rânduielile  în care ea văzuse lumina zilei și din care își trăgea rădăcinile alea  îngrozitor de aspre și puternice.

”– Fă, o să te măi măriți când mi-oi vedea io ceafa! Ține minte ce-ți zic!” Unea trei degete și le trecea ritmic prin dreptul ochilor mei, cam cum fac italienii certăreți prin filmele vechi. ”Dacă nici anu’ ăsta nu ții rânduiala, te măi ia dracu! Că măi ai o țâră și te treci! Ce să, și-așa ești trecută! Te prinde două’j și ceva de ani nemăritată, gata! Aia ești! Ne facem dracu de băcănie, umblăm pe urmă prin babe să te mai mărite!”. Când se pornea, turuia ca o placă stricată. Ieșea din cameră și o auzeam de printre cratițe: ”Și nu știu ce dracu ai, că urâtă rău n-ai fi! Eeee, da’ de n-ai găsi tu pe unu’ care să te huroaie cu bătaia, să nu-mi zici mie pe nume! Bine! Că nu știi să taci! Ești limbută!”

Spaima ei era să nu rămân nemăritată. I se părea că, la cei 20 de ani, câți aveam pe atunci, sunt deja în pragul unei bătrâneți incipiente, dar galopante, și că șansele să îmi găsesc ursitul scad cu fiecare an în care mă încăpățânez să nu pun busuioc sfințit sub perină, în noaptea de Bobotează. Dacă nu leg fir roșu, spălat în apă de Iordan, de inelar, nici nu arunc cu boabe de porumb în urma popii, pe care să le mătur și mai apoi să le fierb și să le mănânc noaptea, când tace toată suflarea casei. Credea cu tărie că, de îndată ce voi îndeplini rânduielile strămoșești, toamna viitoare vor bate clopote de nuntă pentru mine.

Toca biata bătrână ceapă lângă plita încinsă, cu broboada ei neagră, trasă mult în față, ca și cum un frig îngrozitor ar fi bântuit cămăruța ei joasă. Lemnele, îmi amintesc, trosneau în foc, eu moțăiam sub apăsarea  unei dulame de lână,  groasă și înaltă cât o căpiță de fân, grea cât o placă de ciment, iar ea mă boscorodea mai departe, cu voce joasă, nu joasă de tot, cât să n-o aud, dar nici sperând că o iau cumva în seamă. Era ca o incantație tot ce spunea. Parcă își cânta sieși un năduf interminabil, ca un ecou tânguit într-o fântână.

Și vocea i se făcea, nu știu cum, încet-încet, o coborâre lină, din care mă mângâiau îngerii și în care nechezau cai fermecați, prin niște grajduri împărătești, în timp ce afară viscolea grozav și acoperișul nostru de tablă ruginită se ținea cu unghiile de pereții lipiți cu chirpici. Și cădea, mi-aduc aminte, o zăpadă grasă și albă, ca un lapte cald dintr-un uger de vacă. Cădea deasă din cer ca o pătură… eu așa o vedeam, lipită cu fruntea de geamul mic și asudat, cum stăteam.

”– Când ți-o da popa busuiocul, să-i pupi mâna, că nu crăpi! Și să furi repede un fir, mă, maică, că e cu noroc, auziși? Îl ții la țâțe și îți găsești și tu ursitul, care-o fi prostul ăla! Că pielea dracu ce ai pe tine, nu ți se-ndeamnă deloc la smerenie! Hai, mânca-o-ar mama, că proastă n-ai fi, urâtă nu ești, nici oloagă! Ascultă și tu o dată de mine, să vezi ce bine o să-ți fie! Că crapă inima în mine când văd că rămâi de căruță!”
M-am trezit deodată spunându-i sec și definitiv: ” Bine, bine, hai că așa fac! Taci!”
Nu știu ce m-a apucat să-i fac pe plac. Era, cred, prima oară.

Ea era întoarsă, exact atunci, cu spatele, trebăluia, i-am văzut doar foarte puțin din profilul luminat de focul din sobă. A tresărit. Chiar a înmărmurit puțin, puțin de tot, cât o respirație. Nu se aștepta. Cred că în ea a oftat atunci un prunc mic și docil.
”– Mânca-o-ar mama pe ea de fată! Apoi a privit spre ușă: ”Latră cățeaua, cre’că vine, ia vezi tu!”
Aveam încă ștergarul în mână. Prin zerul tulbure al zăpezii am văzut două mogâldețe negre înaintând spre casa noastră: popa și țârcovnicul.

Au deschis poarta, au înaintat pe sub bolta de vie uscată, au urcat două, trei, patru trepte, au deschis ușa, iar atunci a năvălit, odată cu ele, o iarnă năprasnică printre lucrurile noastre încinse… S-a amestecat prin picioare griul nemaiîntâlnit al unui cer de ianuarie și, izbitor, colosal, copleșitor, un miros de busuioc tulburat și umed, cum nu cred că mai simțisem vreodată până atunci.

”În Iordan botezatu-te-ai tu, Doamne”… A răsunat prin toți pereții, a pătruns perinile, a zguduit lemnul podelelor și a alungat motanul bătrân de pe laviță. ”În numele Tatălui… Al fiului… Al sfântului Duh…Acum, și de-a pururea, și în vecii vecilor, amin!” – a tunat.
Toată carnea mi s-a cutremurat. ”Săru’mâna părinte, Doamne-ajută!” Mi-a atins fruntea cu un mănunchi de flori ude.  Era ca o ploaie. Apoi, umerii. Și lemnul ușilor. Și tot aerul pe care îl înghițeam odată cu un fel de lacrimi mici, uimite, foarte ascunse.
…Și cădea o zăpadă albă ca un lapte gras, iar eu țineam în mână un fir de busuioc și câteva boabe roșcovane de porumb. …Și bunica avea obrazul senin și ochii înlăcrimați, dar doar puțin,  foarte puțin, cât o iarbă pe care s-a pus roua.
… Și am așteptat, pentru prima dată, să vină noaptea mai repede.